Festivalul Teodorenii

Ionel Teodoreanu a fost, pentru tineri şi mai puţini tineri, într-o perioadă pe care mulţi o consideră printe puţinele cu adevărat faste ale culturii române, adică perioada interbelică, un scriitor cu mare audienţă, care a sedus şi a captivat cititori într-un număr greu de crezut astăzi, în condiţiile în care istoria literaturii noastre oferea, atunci, (şi) alte nume, rămase până astăzi în prim plan. Această uriaşă audienţă face din Ionel Teodoreanu un fenomen asupra căruia şi astăzi merită să ne oprim, fie şi din perspectiva unui singur roman, trilogia Medelenilor.

Cel care adaptase, aşa după cum înţelegea el scrisul, unor reguli ad-hoc ale regimului ficțional şi debutase cu Jucării pentru Lily (numele delicat al soţiei-scriitoare) urma să introducă în literatura română o marcă unică, indiferent de pe care poziţie estetică o privim astăzi. Deși se vorbește mult de metaforă, de sistem imagistic și existențial convertit în ceea ce se numește medelenism, ca trăsătură definitorie a discursului său romanesc, în fapt nu avem deloc de a face cu o situație simplă și lipsită de complicații, spre deznădejdea unora ce au simplificat nespus de mult ecuația acestui roman, din varii motive și direcţionări ale interpretării. Problemele au apărut chiar de la o primă receptare a romanului mult citit și plasat, aşa cum se ştie, o vreme îndelungată, în topuri de tot felul. La apariția Medelenilor, nu toată critica a fost chiar așa de binevoitoare iar autorul va prezenta, mai târziu, într-o conferință, astfel situația: „Unii scriitori și critici mi-au reproșat abuzul de imagini (metafore) și m-au îndemnat să urmez simplitatea marilor predecesori, pe care, evident, au numit-o clasicism. Trebuie să facem o distincțiune: dacă un om care are numai o haină umblă răpănos și altul se îmbracă trebuie să dăm ca exemplu pe cel dintâi?”

La Medeleni poate fi şi astăzi cartea copiilor ce vor trece rapid spre adolescență (personajele deosebit de îndrăgite, cel puțin în anii din preajma publicării, Monica, Olguța, Dănuț); carte și a adulților care găsesc în spatiul fictional numit “la Medeleni” un portal spre copilăria lor pierdută, neexploatată, melancolizată, visată, idealizată aiurea; cartea duduilor (de atunci?) nemulţumite care „își îngroapă în aceste pagini copilăria”, după cum arăta presa deceniului trei din secolul trecut; cartea celor care, trăind criza adolescenței, vor să înțeleagă mai multe despre ea; cartea celor care cred/ credeau în moldovenism, sentiment pe care îl demola chiar autorul cărții și nu numai, impunând imaginea orașului decăzând, în favoarea pragmaticei capitale, deloc sentimentalul oraș București, cartea percepțiilor senzoriale, a mutațiilor de tot felul; o carte care lipsea, cu siguranță, literaturii române

În marea literatură universală secolul XIX fixase deja imaginea copilului, lăsând drum liber sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX să decripteze, altfel şi altcum, acea etapă existențială a misterelor și a frământărilor interioare care este vârsta ingrată, misterioasă, obositoare, riscant numită, mai cu seamă azi, adolescență.

La noi, mai târziu, e drept, a fost nevoie de Ionel Teodoreanu. Şi de La Medeleni.

Constantin DRAM

Iată una dintre prejudecățile cele mai păguboase din critica noastră. A-l introduce într-un asemenea pat procustian mi se pare o operație falacioasă căci, aidoma lui Alecu Văcărescu altădată, mizele scrisului său sunt altele. Păstorel nu-și propune niciodată să se înregimenteze în cohorta poeților serioși, ci, dimpotrivă, se păzește din răsputeri să cadă într-un asemenea păcat. De aceea, imaginea unui Păstorel simplu autor de epigrame scrise la cârciumă, eventual sub influența inspirației de moment (cum sugera G. Călinescu), trebuie îndepărtată ca o aluviune de factură orală. În fapt, opțiunea sa pentru ceea ce a fost considerat poezie „ușoară” (parodii, calambururi, ocazionale etc.) se dezvăluie ca formă de reacție la un anumit pedantism pe care Păstorel îl subminează inteligent.

Privită retroactiv, poezia lui Al. O. Teodoreanu se desprinde (după o fază post-simbolistă) de tradiție, virând, subtil, spre un discurs ludic, menit să marcheze tocmai distanța față de modele. Pentru mine, ceea ce îl reprezintă cu adevărat ca poet sunt tocmai textele din categoria epigramelor și prea puțin versurile epigonice care descriu o provincie pe care au cântat-o și Al. Macedonski, Dimitrie Anghel, Demostene Botez sau Ion Minulescu. Plasată mai mereu la periferia literaturii serioase, lirica sa merită reconsiderată pe acest filon ludico-parodic, care o face mai actuală decât multe dintre versurile unor contemporani. Dacă este să conteze prin ceva, atunci poezia lui Al. O. Teodoreanu contează prin imaginarul (gastronomic și bahic) de o specificitate inconfundabilă, reflex al aspirației către echilibru și armonie, atribuite ale epicureicului Păstorel.

Adrian JICU