Aurel Maria Baros romancier, poet

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), membru al Comitetului Director al Asociației Scriitorilor din București (din 2005) și președinte al USR București – Proză.

Din 1990, a devenit directorul editurii La maison d’édition AMB și, din 2006, consiler editorial al revistei Cuvântul.

Născut la 6 martie 1955, Urluieni, județul Argeș, este romancier, poet și director de editură român. Face parte dintre prozatorii generației ’80. A urmat cursurile liceului Matei Basarab și ale Academiei de Studii Economice din București.

Romane

  • Pământul ne rabdă pe toți, Editura Cartea Românească, 1986
  • Calea dragostei și-a morții peste care treci o dată, Editura Cartea Româneasca, 1990, ediția a doua, AMB, 1991

Proză scurtă

  • La furat de fete mari, AMB, 1994

Premii

  • 1986 – pentru romanul Pământul ne rabdă pe toți a luat Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, al Fundației Liviu Rebreanu și Premiul revistei Argeș
  • Premiu acordat de Uniunea Scriitorilor din România pentru activitatea culturală din 2012
  • Premiu acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova pentru promovarea literaturii române în alte spații culturale, 2013

Lumea este preocupată acum de alte lucruri: de literaturile emergente, de globalizarea pieţei editoriale, de adoptarea cloud computing-ului… Aşadar, cine să mai facă astăzi un background screening serios?!… Poate doar cei care nu şi-au trădat meseria. Şi autorii specializaţi în make-up, în cele mai recente trenduri. Iar lucrurile despre care vorbeşti (întorcându-ne până şi lingvistic la nişte vremi apuse) trebuie să se fi petrecut tare demult. Pe un versant împădurit al vieţii noastre, împădurit şi pustiit pe alocuri, unde pâraiele curgeau bucolic după plan, spoturile învingeau lumina zilei, căprioarele din pluş şi păsările de mucava se împrieteneau necondiţionat cu hârtia de Letea pe care se tipăreau ziarele de ficţiune ale epocii… Demult, pe când trăgeam de hăţurile cailor prin sat („Ţî-ţî, caii, tata!”), am apucat să văd ţărani în iţari. Dar apoi pe ţăran l-a dezbrăcat repede naveta făcută la oraş. Şi tractoarele, înainte de-a rămâne înţepenite-n drum din lipsă de motorină… Când s-a încheiat cooperativizarea agriculturii, în ’62, nu eram la şcoală. (Ah, aici i-am pierdut pe cititorii tineri!)… Ai mei fugeau prin păduri cu săptămânile, ca să scape… Însă poate că ar fi trebuit să pornesc mai de dinainte. Ştii răscoala din 1907? O fi izbucnit ea acolo, în Moldova, dar satul meu a fost ultimul sat din ţară în care a mai ajuns. Şi s-a lăsat cu o bătălie grea atunci, zeci de morţi şi răniţi. La cooperativizare, lucrurile au stat la fel: ultimul sat colectivizat din ţară – al meu. Iar bătălia a fost de asemenea foarte grea…